WHATEVER YOU SAY, BABY droaie de lumini led în orașul sălbatic
niciun suflet blând pe stradă
niciun răspuns la ideea de noi.
sunt încă un copil imatur
vorbesc prea mult și uit să gândesc & iubesc cu viteza luminii îmi plac grișul cu lapte și îmbrățișările

în fiecare noapte adorm cu ursulețul în brațe
(mă gândesc cum ar fi fost dacă eram tipa aceea cu ochii căprui pe care o adori)

poți să zici că e un ritual de purificare
pentru ritmul meu circadian
și pentru ochii mei încercănați stil Tim Burton characters

dar nu vorbim acum de vindecări
nici de cât de hot arătai ieri pe malul Begăi
in your comfort beige T-shirt & your boyfriend jeans
uneori noaptea ne dă mai mult decât poate duce creierul mic:
neoanele astea de lângă terase
sunt doar niște iluzii optice
menite să te facă să te împiedici
și să-ți rupi gâtul.
vorbele tale au fix același efect.

플래시 사진 (staging management)

Glowing skin și paiete ce reflectă
Fețe peste fețe de oameni mândri bucuroși
Aplaud și eu cu ei
Iar parfumul narcisist al florilor de pe insula grecească
Îmi dă palme peste cap și o senzație de greață

Celebrity complex în habitat natural
Nu cred că vreau să stau vreodată față în față
Cu o bucată înaltă de bronz care îmi imită orice detaliu al feței
Din cap până în picioare
De la firele lipsă dintr-un păr tot mai schimbător
Până la mușchii neantrenați
Îndulciți cu orice dar nu ceea ce trebuie

Nu îmi place să fiu susținută
De oameni care cred în minciuna fabricată de niște numere care vor fi, fără îndoială
Cele care nu vor câștiga niciodată la loto

Nu va merita să pariezi pe calul șchiop
Chiar dacă în felul lui ajunge la linia de sosire
Iar în capul său senil și chinuit de la atâtea curse
E încoronat cu merite și flori de aur

La fel cum nu va merita sa îți pui speranțele
Într-o fosilă de dinozaur fără nume
Care nici nu mai știe să scrie
Și ca să fim sinceri
Nu a știut niciodată

rață, rață, gâscă

când eram mici spărgeam sâmburii caiselor
și mâncam bucățica transparentă și gelatinoasă
din interior
fără să ne dăm seama
câtă cianură am putut să ingerăm.
dar încă trăim, și uite că
există chestii mai periculoase și mai distructive
decât cianura din sâmburii de caisă,
cum ar fi tumorile maligne
despre care nu îți povestește nimeni,
pentru că ești prea mic și prea fragil
să auzi adulții cum vorbesc despre moarte –
tumorile maligne care cresc pe vertebrele
ce îți țin familia împreună,
tumorile care vă seacă pe toți
de orice gram de putere
și vă aduc în punctul în care ați vrea
să le extirpați cu dinții
și să le scuipați, mai apoi, pe preșul
din fața spitalului de unde a plecat iubirea voastră
umflată și cangrenată, plină de răni
și de principii care amână moartea.
e greu să trăiești în casă cu tumori maligne
atunci când nu îți spune nimeni
în corpul cui au început să se dezvolte.

monologul ventrilocului

nu recunosc în oglindă ce scriu sau ce, mai bine zis, scriam.

n-o să zic că stau cu o fată în brațe,
chiar dacă stau,
e banal, rilke mă trage de tivul șosetei
cât merg în mâini pe ciment cald,
din fața unei ruine desfrânate,
lepădate,
das kreuz, am cruci fine gravate sub unghiile mâinii drepte.
mă întreb dacă sunt cumva întoarse,
crucile,
cu lamentările lui ieremia
întinse.
n-o să zic că am scrisori ascunse între cartoane de album,
de la un poet bătrân, artist la tinerețe în berlin, nu alexanderplatz.
sommerstimmung, sunt inele prea largi în flohmarkt,
îmi porți blugii wife pleasers, cum le spuneam noi,
îi pătezi și nu mă supăr pe tine.
și ce dacă o picătură de apă mușcă cleios
din strugurel (sau d/e/in sânge, nu mai contează),
mestec gumă cu cireșe
(poate sunt mai puțin crudă,
oricum am
alți pantofi și cu totul
alți cercei care atârnă mort,
minciună? ce frumos.).
să vă pese oare că e ultima oară în tren fără bagaj?
că mi se rupe punga de hârtie,
udă de ploaie,
cartoanele de sare,
unde-ți sunt acum scrisorile?

de fapt, ce să vă spun,
oarecum mă rog și
oarecum disper și
oarecum fac totul.
oarecum sunt totul
[ce n-am fost vreodată] și vreau să-mi schimb
numele și corpul
și eventual
să fac niște repere noi
la care voi să nu vă uitați niciodată.
…femeie, a! – e un cuvânt
și rusa e o limbă și
o limbă se poate oarecum să am.

dar ce să vă spun?
că stau cumva într-un magazin de uși?
că am puloverul de mohair prea gros?
l-am îndesat crud în bagajul mic, de până în zece kile,
din pură obișnuință.
mi-e cald și mi se pare că văd
orhidee în oroare și orare,
pe care le confund cu smochine
și poate că în genunchi îmi va fi mai bine
(râd și zic că nu).
spuneți-mi că mă iubiți (cu capetele voastre în jos, rânjind).
e de rând tot ce zic, dar e al meu și poate că nu era nevoie, dar n-ai de unde să știi.

citesc puțin și nu-nțeleg nimic
(dedalus, n-am avut zile de încântare),
cum să ating neobișnuit izvorul, când prea bine
știți că mi se toarnă
din lethe pe gât în fiecare seară
din sticle de 25 de centilitri
după ce mor, numai după ce mor,
și cum, cu gura murdară,
sărut viața pe piept, nu pe gură.
poate că-mi trec mâna, ca și cum
l-aș scruta de febră,
când recunosc răstit
că tot ce am neobișnuit
în slava pe care o închin vieții,
ca pe un pahar de nectar,
este că o trăiesc perfect ordinar,
cu saboții unui adolescent suedez între măsele.
cum să las din dinți anticalofilia,
ce cuvânt mare,
când mă urmărește în dale rupte și-n guma aprinsă-n kerosen.
cum să găsesc sublimul și frumosul prinse-n fiorduri
altundeva decât în simulacrul meu
oricum (și cel mai important)
banal de vară?

iarăși mă uit în oglindă, cu privirea mea
kubrick învățată,
îmi tremură degetul peste robinetul mucegăit
și-mi dau seama că
n-am zis nimic.

nu așa arată o vară, dați pagina mai departe.

I
m-am întors în singurul loc în care mă mai pot simți ca acasă și am început să caut o șaormerie

e vremea de o masă sentimentală înecată în sosuri dubioase
aș fi vrut să pot explica ce senzație dau toate ingredientele amestecate în plămâni

nicio țigară nu mai poate aduce un plus la toate gândurile deja la superlativ pe care le mai pot răstălmăci într-un minut
II
iubirea este ca un loc însorit într-o vara prea caldă în care tot ce ai putut visa a fost că el te-a ignorat și că nu ai putut să nu fugi tot la el pentru liniștire

este ca mirosul de liliac pentru care ai așteptat un an întreg ca să nu fie de găsit de ziua ta

niciodată nu a plouat sau n-a nins în ziua aceea care oricum este prea devreme pentru a putea avea temperaturi ridicate
III
te rog adormi cu capul pe coapsa mea dreaptă in spatele volkswagenului prietenilor noștri cât timp mergem spre vamă la asfințit

vama este prea săraca pentru sufletele noastre bătrâne de iubiți regăsiți din vieți anterioare

acum pot să privesc apusul în timp ce mă las pe spate, știind că mâna ta este acolo să mă prindă
IV
nu mai fug de inevitabil – voi rămâne să plâng pentru dragostea ce o voi visa mereu cu persoana pe care nu o voi putea avea niciodată

cel mai probabil că știe, dar nu are de ce să-și bată capul. i-am spus că nu are de ce

să-și vadă de viața, fiindcă eu voi reuși mereu să mă bucur pentru ea, indiferent daca mă include sau nu povestea lor
V
iar a căzut o petală de trandafir din firul pe jumătate ofilit din vaza de pe masă

mi-a plăcut să mă uit la el în timp ce îmi povestea despre ce crede el că înseamnă să apeși mai tare tastele de la calculator

doar mirosul de turtă dulce vara îmi mai amintește de acele zile în care îl puteam simți cu părul
VI
aș fi vrut să nu mai trebuiască să îmi fac griji pentru ceea ce va veni în primăvară

niciodată nu sunt pregătită și nu îmi pot imagina ceva mai bun,
doar de m-ar lăsa în pace vreo 5 minute
VII
cât de puțin îi trebuie unei fete îndrăgostite ca să poată trăi fericită

un apartament cu două camere, vechi, cu multe rafturi de cărți și miros puternic de cafea este ceea ce-mi ajunge mie
totul ar fi de n ori mai bun dacă s-ar fi întâmplat în urmă cu 10 ani

Brusc în dreptul trenului,
gara luptă cu umbre.
Soarele ascunde muntele privirii.

Potecă spre nesfârșit.
Rujul puternic al florilor,
Shibazakura.

Copii încă deplâng zăpada –
Strânși buluc zgândăre
mormolocii.

Ca în perioada Edo,
un kimono înflorat
adună fluturii.

Verdele muntelui
pisat în mojar de piatră,
matcha pe-nserat.

Insule din grădina de piatră,
țârâind a toamnă.
Greieri.

Penele unui stârc cenușiu
plutesc pe luciul apei,
frunze stacojii.

Deși e iarnă
din cer cad flori.
Umbre ale cireșilor pe zăpadă.

În piața de pește,
forfotă de paltoane.
Sushi la gheață.

Trenul zvâcnește,
muntele e suvenir de frigider.
Patru anotimpuri.

Sunt cea mai furioasă fată din orașul ăsta

Sunt cel mai furios corp emoțional
bătut de viața asta.
(Nu știu cum și de ce trebuie să fiu eu cea care tace.)

Mă dor mâinile, degetele —
prelungirile astea care se atașează
prea repede de piele
și de oameni.

Mă înțeapă toate cuvintele
pe care mi le-am înfipt singură în burtă,
ca să mă asigur
că acolo
nu va mai înflori nimic.

Eu sunt doar
ecoul propriei mele neputințe.

Mă rup.

Întâi în două
                      în două

Apoi în patru
                      în patru
                      în patru
                      în patru

După, în șapte…
(Nimeni nu o să stea să numere șapte felii de carne aruncate în spatele casei.)


Am cuie înfipte în articulații.

(De asta, atunci când pășesc

în corpul meu,
au loc explozii –
în fiecare zi
mi se rupe câte o nouă Fâșie din piele.)

Corpul meu este o mare de mâini
care încearcă să atingă viața.

Am o obsesie pentru scrisul meu.

Sunt o mașină cu patru roți
și doar două portiere,
care știe că te poate duce
la destinația finală.

Eu sunt începutul artei
și sfârșitul speciei umane.

Eu sunt sfârșitul artei
și începutul speciei umane.

Eu.
      eu.
                 EU.

Am numele scris
în cele zece bucăți de carne
pe care copiii le lasă neatinse în farfurie
și se ridică
pentru a merge
și a mânca
Ciocolată.

vorbeam la telefon când mi-ai spus
că urăşti modul în care arăţi,
aproape la fel de mult cât te urăşti pe tine.

am clipit în nedumerire şi n-am ştiut
ce să îţi spun, fiindcă

eşti frumos ca alcoolul metilic.

ca mirosul de kerosen şi sânge proaspăt,

o frumuseţe viscerală
şi pur subiectivă.

genul meu de frumuseţe,

ceva hipnotic în modul în care te dezbrăcai
de ochelari şi de aere,

devenind tu.

frumos,
dar la fel de
digerabil

ca cimentul ud
pe care mi-l turnai în gât
atunci când mă sărutai, ca să te-asiguri
că mă tragi în iad cu tine.

frumos ca un şarpe încolăcit în jurul limbii mele,
o frumuseţe care te sugrumă, şi care apare mai frumoasă chiar
în toată ameţeala tăcerii
pe care mi-o impuneai.

să scuip,
sau să înghit veninul ăsta?

26625

raze uv și tu
plâng ca o adolescentă care își pierde prima dragoste
și miroase a moarte și crini
ca în cele mai proaste seriale
cu cei mai frumoși oameni
la care mă uit cât timp tu ți o prelegere
despre cum e o prostie gen z să fii vulnerabil
am visat cum mâncăm cereale cu lapte
și carne ruptă de pe tălpi
tu erai tuns prost
și strângeai din pumni ca să nu ma lovești
pentru că nu e vorba de sex
din nou
ochii atât de albaștri și goi privesc doar un perete alb
fără tablouri
doar cuie
o sală plină de oameni care pretind că știu ce fac
și de ce sunt acolo
fără să-și recunoască dorințele primitive
îmi plac bărbații frumoși care plâng
bem matcha cu vanilie și lapte de ovăz
și ne mângaiem în timp ce
noi nu ne călcăm în picioare ca cei culți
o rochie roz de prințesă la momentul potrivit
poate schimba multe